“Sunt o tarfa proasta… Proasta ca te-am crezut si ca m-am indragostit de tine. Asa fac de fiecare data: ma indragostesc… si sufar. Scuzele nu mai au niciun rost. Ele nu pot schimba trecutul si nu pot sterge durerea. Cu toate ca as da orice daca as sti ca se poate”, spuse femeia neputincioasa, acoperindu-si goliciunea cu cearsaful ce de atatea ori i-a fost partas la fericire…
Barbatul statea nemiscat pe marginea patului, cu capul in maini, mut… voia sa opreasca firul haotic al gandurilor ce ii napadeau mintea, dar se simtea greu, ca un Atlas ce purta pe umeri tacerea inghesuita a camerei. Ea se aseza pe scaun, stergandu-si incet, senzual, lacrimile. Isi privi chipul in oglinda sparta si se vazu imbatranita. Furioasa, apuca paharul de pe somiera si il arunca cu o ultima sfortare spre lampa din coltul opus. Se auzi un zgomot puternic… si lumina disparu in intuneric. Barbatul tresari. Isi ridica privirea din podea si deslusi in obscurul camerei bucatile de bec spart.
Isi intoarse alene ochii goi spre femeie. Luna patrundea sfios prin jaluzelele vechi si prafuite, dezvelind umarul femeii precum o fecioara se descopera ursitului. De cate ori nu ii simtise atingerea moale? De tot atatea ori cat pielea lui ii respirase flamand mirosul surd de iasomie. Miros ce ii revenea in minte in timpul zilei, fara ca la inceput sa isi dea seama… pe urma a invatat sa se bucure ca pastreaza ceva ce ii apartine ei fara ca ea sa stie. Se bucura precum un copil de rapsodia olfactiva ce il imbata in miezul zilei, amintindu-i de dezlantuirea pasionala a noptii. Femeia se intoarse brusc, parca simtind greutatea ochilor ce ii dezmierda spatele.
“Ce…te uiti asa la mine …cu ochii aia goi?… Nu mai am inima… am in loc o rana”, suspina incet ea. “Lacrimile, al caror gust amar imi dezgusta papilele in fiecare zi, spala aceasta rana… si ai crede ca aceasta nu ar fi un locas potrivit pentru iubire… dar iubirea nu se naste acolo unde vrei, ci acolo unde te astepti mai putin. Si rana mea insangerata e plina de iubire. Ce ai vrea sa auzi? Adevarul?…Ti l-au spus altii. Eu am fost prea lasa. Hmm… intotdeauna mi-a fost mai usor asa. Sa nu recunosc si sa inchid ochii, crezand ca glontul va trece pe langa mine, ratandu-ma la milimetru… Da - urla ea - am facut sex cu necunoscuti, le-am cerut sa fie cu mine asa cum nu sunt cu iubitele sau sotiile lor, replici de duzina din filme americane; m-am daruit fara sa cer nimic in schimb, poate doar placere de o noapte. M-am lasat posedata in camere ieftine de motel, in lifturile invechite si murdare ale blocurilor, in separeurile barurilor cu muzica proasta si comerciala, pe banci scrijelite de pustani care se plimbau prin parcuri visand la pierderea virginitatii, pe pamantul reavan, udat de ploile catifelate de vara, in lanurile de maci care imi ascundeau in cupele lor sanii rotunzi si frumosi…”
“Te rog, taci, nu vezi ca imi faci rau?”, tipa la randul lui si barbatul, intrerupand sirul amintirilor. Se plimba furios prin camera, nestiind ce sa zica… ce sa faca…
“Nu, nu am sa tac. Macar acum sa fiu sincera cu mine. Am iubit placeri de o clipa, crezand ca ele ma vor face fericita… Am prins din zborul meu de plumb franturi din viata… si am crezut ca traiesc, dar noptile de desfatare pierdute in bratele cuiva, niciodata acelasi, picurau dimineti gri, in care ma trezeam cu sufletul gol si cu un zambet amar pe buzele ce cunoscusera in urma cu doar cateva ore trupul lui. Al lui, al celuilalt, al altuia… la un moment dat nici macar nu ii mai intrebam numele, nu mai conta atata timp cat ei imi dadeau ceea ce eu le cerseam atat de frumos.”
Femeia cazu in genunchi rapusa de durere. Barbatul, sovaind, se indrepta spre ea si se oferi sa o ajute sa se ridice, intinzandu-i mainile. Ea nu schita niciun gest, ramanand in continuare pe podeaua murdarita de sangele genunchilor ei zdreliti. El ii lua barbia in mana, si ii vazu ochii inrositi in bataia luminii. Ii citea durerea in ochii negri care o faceau atat de frumoasa… “Nu, de ce ma mai atrage? Nu trebuie sa ma mai gandesc la ea… e o curva”.
Ghicind in el gandul lui dispretuitor, femeia spuse sfarsita: “Da, ai dreptate, sunt o curva… Si totusi sa stii ca si curvele iubesc…si eu sunt curva ta. Pentru ca ti-am daruit si sufletul pe langa trupul meu, ti l-am daruit pe bucati, crezand ca asa ma scutesc de suferinta… poate ar fi trebuit sa ti-l dau pe tot ca sa nu trebuiasca tu sa aduni bucatile si sa crezi ca sentimentele mele sunt desarte. Greseala ne este drumul caci suntem oameni… nu iti cer iertare pentru ca stiu ca nu mi-o poti da…iar sufletul, chiar daca mi l-ai da inapoi, nu as sti ce sa fac cu el…m-am nascut sa fiu a ta, iar daca nu ma vrei, nu conteaza… iti las inima ca amintire pentru ca nu o sa mai am nevoie de ea …”
Si curva se intinse pe podea, precum un copil in pantecele mamei: se simtea curata, la fel ca la inceputuri. Curata si goala, fara ca niciun fel de sentiment sa ii tulbure fiinta.
Totul pierise. Simtea numai raceala podelei frecate de mult prea multe ori cu clor.
Si mirosul de iasomie iesi din camera odata cu barbatul, pentru a pieri si el pe veci.