Iesi din baie cu pielea inca umeda. Stia ca ei ii place sa simta apa uscandu-se pe corpul ei.
Era desculta. Labele picioarelor ii lipaiau sacadat pe parchetul aramiu. Deschise frigiderul si scoase o bere. O desfacu si sorbi din ea cu o sete nebuna. Capul i se arcuia spre spate, eliberandu-i parul dintr-o coada prinsa la repezeala. Cateva suvite carliontate ii picurau stropi pe sira spinarii, facand-o sa se infioare ca o atingere tainica ce iti aprinde simturile. Buzele se desprinsera intr-un final de raceala cutiei, multumite ca si-au astamparat ardoarea in amarul acidulat al hameiului. Cu un zambet malitios pe buze fata se uita la barbatul ce zacea intr-o letargie bolnava pe sofaua obosita de atata tolaneala. Zambetul ei sapa in golul claviculei lui, incercand sa ii mistuiasca inima cu dorinta ei. Barbatul zambi si el, si ridicandu-se de pe canapea, se indrepta spre ea si o cuprinse in bratele lui puternice…bratele lui ii aminteau de gustul dupa-amiezelor petrecute in pat, adormind pe pieptul tatalui ei.
Da, tatal ei, singurul care o facea sa se simta in siguranta in lumea asta. Imbratisarea lui, in mintea ei de copil, o facea sa creada ca nimic nu i se putea intampla, chiar daca pericolul ar fi amenintat sa se prabuseasca asupra lor in clipa aceea…clipa suspendata in timp, dar si in memoria unei fete care acum a devenit femeie…Si imbratisarea barbatului nu ii poate aduce ce ii aducea odinioara stransoarea paterna. Si nici nu vrea, poate… Vrea doar sa se simta in siguranta, aparata de tot ceea ce ii poate face rau, ocrotita precum o floare de razele prea puternic dogoritoare ale lui Apollo, protejata precum o printesa manciuriana in momentul asediului orasului imperial… Bizar, nu? Oamenii isi pierd simtul sigurantei in timp ce se maturizeaza… dulcea copilarie le aducea fara ca ei sa isi dea seama cea mai sigura si mai frumoasa protectie… Adultii ii considera fara aparare….dar ei se apara…pavaza le sta in zambetul nevinovat, in ochii stralucitori, in manutele lor delicate, in pasii ca de gaza, in vorba lor stalcita in modul cel mai melodios cu putinta, caci numai lor li se permite a inventa cuvinte noi izvorate din mintea lor dornica de cunoastere. Toata fiinta lor ii apara asa cum un adult nu se mai poate apara…

Imi simt sufletul greu. Nu vreau sa pleci. Nu vreau… sa raman fara tine.
Stiu ca daca vei pleca amintirile mi se vor estompa, sfarsind prin a se pierde. Si cu siguranta nu vreau asta. As face totul ca sa nu pleci, dar nu pot sa nu iti respect dorinta… pentru ca te iubesc.
Chiar daca ne intalnim foarte rar.
Chiar daca atunci cand se intampla intram numai in belele.
Dar stii de ce te iubesc cel mai mult?
Fiindca esti tu.
Fiindca pui suflet in tot ceea ce faci… si de cele mai multe ori risca sa fie rupt in doua precum o surcea care trosneste duduitor in soba.
Poate acesta este motivul pentru care suntem prietene: semanam mult prea mult.
Desi as da orice sa ne stergem lacrimile… De ce nu putem fi pur si simplu “Grupul fetelor care beau numai apa plata cu lamaie?”
Poate pentru ca atunci nu am mai fi fost cu adevarat noi.
Poate pentru ca atunci nu am mai fi fost prietene… surori.
Nu am mai fi ras ore in sir, gandindu-ne la cine stie ce nebunii pe care sa le punem in aplicare…
Nu am mai fi fost singurele nebune care, la miezul noptii, intr-un orasel de provincie, sa exerseze “tehnici sofisticate de Kung-Fu”:)).
Nu am mai fi plans una pe umarul alteia, incercand sa ne alinam durerea prin sfaturi. Sfaturi care oricum nu se supuneau vointei inimii. Pentru ca la amandoua inima s-a dovedit a fi puternica in dorinte, chiar flamanda, insa vulnerabila in decizii, si implicit predispusa la suferinta.
Poate ca asta ne uneste atat de mult.
Si ce uneste inima, nici o frontiera… sau mai multe nu pot dezlega.

Pentru ca nu ma pricep si nu imi plac despartirile…

O alta dimineata se scurge gri printre razele umile de soare ce strapung panza geamurilor. E deja 11 si nu am facut nimic. Si…curios, nici nu vreau sa fac ceva… vreau doar sa lenevesc in pat… sa ma las mangaiata de lumina piezisa si sa imi ascund pielea in cearsaf… sa imi ascund privirea in oglinda si sa ma joc cu degetele, remodelandu-mi fata… vreau sa curg ca un rau linistit de campie in meandrele timpului fara sa ma pot uita inapoi… fara sa vreau sa ma uit inapoi…

“Sunt o tarfa proasta… Proasta ca te-am crezut si ca m-am indragostit de tine. Asa fac de fiecare data: ma indragostesc… si sufar. Scuzele nu mai au niciun rost. Ele nu pot schimba trecutul si nu pot sterge durerea. Cu toate ca as da orice daca as sti ca se poate”, spuse femeia neputincioasa, acoperindu-si goliciunea cu cearsaful ce de atatea ori i-a fost partas la fericire…
Barbatul statea nemiscat pe marginea patului, cu capul in maini, mut… voia sa opreasca firul haotic al gandurilor ce ii napadeau mintea, dar se simtea greu, ca un Atlas ce purta pe umeri tacerea inghesuita a camerei. Ea se aseza pe scaun, stergandu-si incet, senzual, lacrimile. Isi privi chipul in oglinda sparta si se vazu imbatranita. Furioasa, apuca paharul de pe somiera si il arunca cu o ultima sfortare spre lampa din coltul opus. Se auzi un zgomot puternic… si lumina disparu in intuneric. Barbatul tresari. Isi ridica privirea din podea si deslusi in obscurul camerei bucatile de bec spart.
Isi intoarse alene ochii goi spre femeie. Luna patrundea sfios prin jaluzelele vechi si prafuite, dezvelind umarul femeii precum o fecioara se descopera ursitului. De cate ori nu ii simtise atingerea moale? De tot atatea ori cat pielea lui ii respirase flamand mirosul surd de iasomie. Miros ce ii revenea in minte in timpul zilei, fara ca la inceput sa isi dea seama… pe urma a invatat sa se bucure ca pastreaza ceva ce ii apartine ei fara ca ea sa stie. Se bucura precum un copil de rapsodia olfactiva ce il imbata in miezul zilei, amintindu-i de dezlantuirea pasionala a noptii. Femeia se intoarse brusc, parca simtind greutatea ochilor ce ii dezmierda spatele.
“Ce…te uiti asa la mine …cu ochii aia goi?… Nu mai am inima… am in loc o rana”, suspina incet ea. “Lacrimile, al caror gust amar imi dezgusta papilele in fiecare zi, spala aceasta rana… si ai crede ca aceasta nu ar fi un locas potrivit pentru iubire… dar iubirea nu se naste acolo unde vrei, ci acolo unde te astepti mai putin. Si rana mea insangerata e plina de iubire. Ce ai vrea sa auzi? Adevarul?…Ti l-au spus altii. Eu am fost prea lasa. Hmm… intotdeauna mi-a fost mai usor asa. Sa nu recunosc si sa inchid ochii, crezand ca glontul va trece pe langa mine, ratandu-ma la milimetru… Da - urla ea - am facut sex cu necunoscuti, le-am cerut sa fie cu mine asa cum nu sunt cu iubitele sau sotiile lor, replici de duzina din filme americane; m-am daruit fara sa cer nimic in schimb, poate doar placere de o noapte. M-am lasat posedata in camere ieftine de motel, in lifturile invechite si murdare ale blocurilor, in separeurile barurilor cu muzica proasta si comerciala, pe banci scrijelite de pustani care se plimbau prin parcuri visand la pierderea virginitatii, pe pamantul reavan, udat de ploile catifelate de vara, in lanurile de maci care imi ascundeau in cupele lor sanii rotunzi si frumosi…”
“Te rog, taci, nu vezi ca imi faci rau?”, tipa la randul lui si barbatul, intrerupand sirul amintirilor. Se plimba furios prin camera, nestiind ce sa zica… ce sa faca…
“Nu, nu am sa tac. Macar acum sa fiu sincera cu mine. Am iubit placeri de o clipa, crezand ca ele ma vor face fericita… Am prins din zborul meu de plumb franturi din viata… si am crezut ca traiesc, dar noptile de desfatare pierdute in bratele cuiva, niciodata acelasi, picurau dimineti gri, in care ma trezeam cu sufletul gol si cu un zambet amar pe buzele ce cunoscusera in urma cu doar cateva ore trupul lui. Al lui, al celuilalt, al altuia… la un moment dat nici macar nu ii mai intrebam numele, nu mai conta atata timp cat ei imi dadeau ceea ce eu le cerseam atat de frumos.”
Femeia cazu in genunchi rapusa de durere. Barbatul, sovaind, se indrepta spre ea si se oferi sa o ajute sa se ridice, intinzandu-i mainile. Ea nu schita niciun gest, ramanand in continuare pe podeaua murdarita de sangele genunchilor ei zdreliti. El ii lua barbia in mana, si ii vazu ochii inrositi in bataia luminii. Ii citea durerea in ochii negri care o faceau atat de frumoasa… “Nu, de ce ma mai atrage? Nu trebuie sa ma mai gandesc la ea… e o curva”.
Ghicind in el gandul lui dispretuitor, femeia spuse sfarsita: “Da, ai dreptate, sunt o curva… Si totusi sa stii ca si curvele iubesc…si eu sunt curva ta. Pentru ca ti-am daruit si sufletul pe langa trupul meu, ti l-am daruit pe bucati, crezand ca asa ma scutesc de suferinta… poate ar fi trebuit sa ti-l dau pe tot ca sa nu trebuiasca tu sa aduni bucatile si sa crezi ca sentimentele mele sunt desarte. Greseala ne este drumul caci suntem oameni… nu iti cer iertare pentru ca stiu ca nu mi-o poti da…iar sufletul, chiar daca mi l-ai da inapoi, nu as sti ce sa fac cu el…m-am nascut sa fiu a ta, iar daca nu ma vrei, nu conteaza… iti las inima ca amintire pentru ca nu o sa mai am nevoie de ea …”
Si curva se intinse pe podea, precum un copil in pantecele mamei: se simtea curata, la fel ca la inceputuri. Curata si goala, fara ca niciun fel de sentiment sa ii tulbure fiinta.
Totul pierise. Simtea numai raceala podelei frecate de mult prea multe ori cu clor.
Si mirosul de iasomie iesi din camera odata cu barbatul, pentru a pieri si el pe veci.

Forma sufletului tau nu este data de inel, metal nesimtitor ce iti impodobeste, simbolic, cu dragoste, degetul.
Forma sufletului tau este data de cel pe care il ai alaturi….cel care iti spune somnic pufos pentru ca altfel nu poti sa adormi…cel cu care te culci in gand seara si cu care te trezesti din somnul dulce al visarii dimineata, in acelasi gand frumos: sa va uite Dumnezeu unul in bratele celuilalt…
Inelul e doar o gaura, nu are continut…sufletul tau insa da. Il umple el, fara sa iti dai seama. Si chiar daca ti-ai da seama si ai vrea sa opresti curgerea lui in tine, nu ai putea. El iti da viata, si gustul vietii este imbietor, te atrage…Si tu vrei sa traiesti, dar nu oricum…Alaturi de el…fiecare por al tau sa respire a el. Sa-l simti chiar si atunci cand e departe, sa-ti urle pielea dupa atingerea lui catifelata, narile-ti sa poarte amprenta mirosului lui cald,ochii sa iti fie spalati de amintirea clipelor in doi…
Aceasta este forma sufletului tau.
Sufletul meu nu are forma…sau cel putin nu forma asta…
Imi simt sufletul greu, iar lacrimile nu-l pot spala. Buzele nu ii pot spune durerea pentru ca nici ele nu o stiu. Nu au aflat-o inca…dar atunci cand o vor face, se vor musca zadarnic… si haotic in acelasi timp, precum totul in jur…
Insa si haosul are o ordine, ordine pe care intr-o zi imi va fi menit sa o cunosc…
Ziua in care voi fi femeie.

Imi place sa ma trezesc privind albastrul cerului.
Imi place sa ii simt caldura respiratiei in ceafa si bratul cuprinzandu-mi sanii.
Imi place sa il privesc dormind. Sa ii mangai fruntea, coborand spre lobul urechii; sa simt arcuirea sprancenelor; sa ii ating tandru cu privirea pleoapele inchise, oprindu-ma asupra genelor; sa urmaresc linia acvilina a nasului; sa ii simt carnea moale a buzelor.
Imi place sa ii simt vibratiile inimii sub greutatea torsului meu.
Imi place sa ii simt mirosul claviculei, abia trezite din toropeala noptii. Cald, cu aroma fina de mosc, care imi alinta narile flamande.
Imi place sa ii sarut mana care, amortita de somn, se asaza usor pe bratul meu.
Imi place sa ii simt degetele jucandu-se in parul meu.
Imi place muzica cearsafurilor care intregeste ritualul lui de trezire. Imi place sa il privesc arcuindu-se, incercand sa alunge somnul ademenitor si sa intampine zorii noii zile.
Imi place sa aud zgomotul pasilor lui pe parchet.
Imi place sa ii simt stransoarea buzelor in sarutul de dimineata.

Cred ca te iubesc…

“Bad boys, Bad boys…What you gonna do when they come for you?”
Radu si Nutu si-au pus glugile pe cap si zbiara intr-un mare stil pe melodia asta, in timp ce eu si cu Ana in spate ne prapadim de ras…
Urcam pe drumul spre baraj, intr-o cautare febrila a zapezii. Iubu vrea zapada, si sincera sa fiu, cine n-ar vrea? Parasind tiptil casa parintilor Anei, nevazuti si neauziti, ne-am strecurat in masina si, desi rezervorul ameninta sa ne surprinda gol-pusca in pustietate, ne-am aventurat pe serpentinele deosebit de periculoase, asa cum anuntau panourile de avertizare.
Intuneric bezna din toate partile, numai lumina farurilor descoperea in fata siluetele inghetate ale copacilor ce insoteau linia serpuitoare a soselei. Barajul ne apare in fata, insa zapada nu se vede. Imi amintesc de prima data cand am vazut barajul Vidraru. Eram in clasa a sasea si mi-am invins frica de inaltime, trecand podul tinand dintii inclestati. Cand m-am uitat in jos, am ramas impresionata, uitand de cele…multe ore de mers cu autocarul in conditiile in care eu aveam “rau de masina” cum se spune. Ma simteam asa de mica si neimportanta…imi zaresc chipul zambind pe geamul masinii care trece din sens opus. Si noi, care ne gandeam ca suntem singurii nebuni…
Continuam urcusul si, dupa vreo jumatate de ora, observam pe alocuri petice de zapada, insa prea mici si prea putine pentru a satisface setea noastra. Dupa momente de tensiune in care ochii nostri cautau patura de omat, ajungem in sfarsit la oaza mult dorita. Zapada sclipeste; e bocna, la fel ca si noi, dupa 5 minute in frig. Ne avantam in marea alba din fata noastra, amuzandu-ne unii de altii cand ne cufundam cu cate un picior in stratul gros de nea. Radu escaladeaza niste varfuri de deal, uitand ca in picioare nu are decat niste tenisi. La un moment dat, el si cu Ana dispar…sigur se ascund dupa troienele de zapada ce se insira de-a lungul drumului. “Radu!!”. “Ana!!”…..Ii gasim si, toti patru, inghetati, incepem sa alergam de nebuni, in speranta ca ne vom incalzi. Aerul rece si proaspat de munte ne inunda plamanii, facandu-ne respiratia greoaie. Obosim repede si ne intoarcem agale spre masina, tinandu-ne de maini.
Cu zambetul pe buze si cu regret in suflet ne indreptam spre casa…Privim inapoi cu jind, ca pentru a pastra pentru intotdeauna in memorie cat mai clar amintirea acelei nopti de gheata.

Dupa numai cateva ore, oamenii se incumeta din nou sa infrunte frigul patrunzator al iernii care s-a instalat inca din prima zi a lui decembrie. De ce? De data asta nu pentru a privi admirativ “aparatorii patriei” defiland in binecunoscutele lor uniforme intepenite sau pentru a casca gura la flic-flacurile executate in aer de cateva avioane, “achizitionate de curand”, precum sustin in fiecare an autoritatile. Si cu siguranta nici pentru a urmari parada de armament antic, vechi si de demult, pe alocuri carpit cu cate un dispozitiv de lupta performant.Tancurile si masinile blindate – atractia copiilor de toate varstele - s-au retras demult in hangare, asteptand cu infrigurare anul viitor pentru a iesi din nou la lumina. Si nu se vede nicio coloana oficiala de masini, cu geamuri opace, in spatele carora sa dormiteze “traficantii de bile” ai Parlamentului sau alti demnitari straini. Si atunci? Ce e cu multimea asta?

Copii, parinti, bunici, gasti de adolescenti, cupluri tinandu-se de mana, toti inainteaza spre centrul Bucurestiului, manati de o curiozitate nebuna. Sub propria ei greutate, multimea se revarsa pe carosabil, paralizand traficul precum veninul unui paianjen actioneaza asupra victimei sale prinse in plasa. Soferii nu mai pot face nicio manevra si, neputinciosi, isi abandoneaza masinile in fata valului care inunda bulevardul Unirii. Multi oameni sunt luati prin surprindere de aceasta imbulzeala si nu pot face altceva decat sa se lase purtati de multime, riscand altfel sa fie calcati in picioare. Purtati spre ce?

Spre momentul inaltator al aprinderii faimoaselor luminite ale orasului, ornamente ce marcheaza intrarea in asa numita luna a cadourilor. Anul acesta insa piesa de rezistenta este reprezentata de un gigant monstru construit din fiare ce inchipuie pare-se un brad. Gramada de fiare atrage lumea precum mustele… Cufundat in intuneric, deodata acest monstru capata viata, dezvaluindu-se privirii oamenilor veniti parca intr-un pelerinaj pagan. Ingeri falsi, viu colorati, Mosi Craciuni lipsiti de viata si stelute sclipitoare apar conturate, acaparand privirile tuturor. Murmurul multimii ramane suspendat pentru o clipa in aerul inghetat, pentru a reveni mai puternic si mai zumzaitor ca oricand. Un zambet stupid se inscrie pe buzele romanilor prezenti, entuziasmati de poluarea luminoasa a bradului hibrid. Reporterii sunt extaziati de splendidul eveniment, rostesc fraze pline de patos in cinstea simbolului, care spun ei, plaseaza Romania cu adevarat in Uniunea Europeana. Niste fiare impodobite cu ornamente kitschioase, legate la o sursa de curent au ajuns sa reprezinte Turnul Eiffel al tarii noastre, un simbol de mandrie nationala. Sa innebunesti si nu altceva!!!
“1 decembrie 1918. Zi cu o importanta istorica de netagaduit pentru poporul roman. Zorii unei noi ere lumineaza calea poporului nostru, dupa secole intregi de robie. Unirea-n cuget si simtiri a romanilor a fost in sfarsit intregita de cea teritoriala si politica. ”
Fraze pompoase, dar emotionante si patriotice, din manualele de istorie imi revin in minte in timp ce privesc toata aceasta sarada. Cu siguranta as parea anacronica precum personajul lui Cervantes in lupta cu morile de vant daca as indrazni sa spun cu voce tare aceste cuvinte. Patriotism? Ce e ala? Intr-o tara in care toti viseaza sa emigreze, notiunea de constiinta nationala pur si simplu nu exista. Toti intreaba ce face tara pentru ei, dar niciunul nu se gandeste ce poate face el pentru tara. Suntem o natiune mult prea obosita ca sa lupte care s-a obisnuit cu mizeriile vietii.
1 decembrie 2007 a avut gustul ranced al Romaniei de azi. Gustul inconfundabil al unei multimi manate de spiritul de turma spre false valori impamantenite de societatea de consum. Tot ce pot face este sa sper, pentru ca, in ultima instanta, numai speranta ramane, desi ea ar trebui sa moara prima….Sa sper ca anul viitor gustul va fi mai putin ranced, peste doi ani si mai putin ranced…

Duminica seara s-a difuzat emisiunea Divertis Mall… si am fost si noi invitati :D!!! Ne-am grabit sa ajungem acasa, deoarece abia intorsi de la munte, a trebuit sa inregistram pentru o emisiune de sarbatori, de care sincera sa fiu nu am auzit – “Dincolo de aparente”. Eram adormiti de pe drum, insa prezentatoarea, o tipa super draguta, ne-a mai trezit cu intrebarile si buna ei dispozitie, astfel incat pana la sfarsit oboseala parca trecuse.
La inregistrari la Divertis ne-am simtit super bine, intreaga echipa ne-a primit cu bratele deschise; in plus, regizorul a fost foarte entuziasmat, zicandu-mi emotionat: ”Cand v-au dezlegat la ochi si v-ati vazut pentru prima data ai spus <Ce ochi frumosi ai!>. Din momentul acela am stiut ca vei zice “da”… O asemenea stare nu se poate mima. A fost ceva impresionant!”
Eu zambeam timid, rememorand acel moment… eu nu stiam ce voi zice, dar dupa cununie am observat ca toata lumea stia ca voi zice “DA”. Probabil eram atat de emotionata incat nu imi dadeam seama de gesturile mele care anticipau marele raspuns.
Am primit dupa cum ati vazut o diploma… ma simt asa de bine cand primim ceva impreuna; nu de dragul de a primi, ci de avea ceva comun, ceva care sa fie al amandurora, oricat de mic! Buzdu, cu o caligrafie impecabila, s-a semnat pe diploma, impreuna cu colegii sai, numai ca, as always, – asta ca sa nu fac vreo cacofonie – trebuia sa iasa din tipar asa ca a pus si un X mare sub numele lui tiparit… Presupun ca asta fusese semnatura initiala!!!…
Partea cea mai indezirabila atunci cand trebuie sa apari la o emisiune, cel putin din punctul meu de vedere, este machiajul. O tanti sau, in cele mai fericite cazuri, o tinerica de vreo 22 de ani te ia, te asaza pe scaun si…here we go. Ai in fata palete intregi de pudre, farduri, fonduri de ten, rimeluri si alte cosmeticale de gen menite sa iti acoperi cearcanele si semnele de oboseala. Ma simt ca Alice in tara minunilor, pe bune… sau la fel ca in reclama aia la Dolce cu prajiturile! Si la catamai cearcanele am eu… nici nu imi mai amintesc cum m-am pricopsit cu ele, cred ca printr-a opta… Dar sunt aproape sigura ca in gimnaziu nu faceam nopti albe si nici nu ma stresam, inutil ziceam eu, cu testul de capacitate, astazi preschimbate in teste nationale. Poate e ceva genetic de pe la vreo matusa de-a sorei bunicii din partea tatalui mamei sau pur si simplu o afectiune renala… ma rog, nu ma atrage deloc medicina si urasc injectiile, dar asta e alta poveste.
Revenons a nos moutons!!! Piesa de rezistenta care pe mine ma da gata este blush-ul….Nu stiu cine l-a inventat, dar mi se pare interesant… te mai imbujoreaza si iti evidentiaza trasaturile si mai ales zambetul, cu conditia sa  nu fie in cantitati enorme pentru ca nu am chef sa fac parte din echipa Brandusei Novac. :)) Nu de alta, dar la cat de talentata sunt, as cadea de la trapez si sigur nu as nimeri plasa.
Concluzia despre machiaj: mai rarutz ca-i mai dragutz! Imi ajunge un fond de ten, rimel, luciu ca sa  nu imi crape buzele si din cand cand un blush… Asta pentru ca nu imi place sa ma demachiez si, cu cat am mai putin de demachiat, cu atat mai bine.

PS: Acu’ dau din casa, dar asta e, mi se pare foarte amuzant: lui Iubu ii place sa fie machiat, ma rog, asa cum se machiaza barbatii pentru televiziune, cu pudra si anticearcan, rareori cu blush. Spune ca nu mai arata oboist… Da, cu siguranta machiajul iti da o stare de satisfactie personala cand te privesti in oglinda, fara sa mentionez plusul de incredere. Suntem narcisisti fara sa ne dam seama… chiar daca o facem doar pentru a ne simti noi bine. Unele femei fac asta pentru ele insele, nu pentru ceilalti, nu pentru a fi vazute…
Ne-am obisnuit cu masti care sa ne ascunda defectele pentru ca in primul rand noi nu le putem accepta. Nu avem curajul necesar pentru a recunoaste ceea ce suntem cu adevarat…si atunci ne fabricam masti pentru a nu fi nevoie sa fim descoperiti din prima. Trist!!!